.…Şi dacă ar fi pierdut şi Trenul de după coborâtul soarelui … nu ar fi ajuns la timp să vă spună povestea aşa cum fuse ea…..
Se povesteşte că odată, spre cele meleaguri de pe lângă Bistriţa cea uneori supărată pe vecinii ei de se revarsă când ţi-e lumea mai dragă, dinspre ţinutul Bucurilor sosi în zvârlitură buzduganul cu mare veste mare: „Daţi sfoară în ţară că vine! Şi e alb! Sunaţi adunarea de la vlădică până la opincă! E el! E chiar steagul! Să-i faceţi primire cuvenită!”
Cum timpul fuse tare scurt, şi vlădica şi opinca se văzură nevoite să se spele de trei ori la ochi cu apă ne’ncepută ca să-şi revină din somnul de dimineaţă din care fură trezite de veste. Dar se adunară. Şi se întâlniră, din cele cătune Bacău şi Bălcescu, şi dădură onoruri cuvenite steagului şi soliei din Ieşi. Şi, ca să le fie bucuria mai abitir, făcură mare joc mare la care se întinseră mai dihai ca-n vremuri de bâlci. Însă şi la joc cât poţi să te ţii? Vă daţi seama că osteniră şi se apucară să facă ce ştiu ei bine: s-au pus pe povestit! Eee…. nu putem să vă spunem amu ce povestiră că cică e o Poveste Fără Sfârşit pe care doar la gura focului o poţi asculta ca să o pricepi şi să-ţi pătrundă la inimă…
… Dar, gândind că e păcat să păstreze povestea doar pentru ei, cei 32 de „cercetaşi” (nu mă întrebaţi pe mine de ce-şi zic aşa; dacă vreţi să ştiţi, întrebaţi-i pe ei!) tocmiră solie şi trimiseră 8 purtători de poveste şi steag Pildeştenilor, ceva pretini de-a lor de peste câteva aruncături bune de băţ. Când i-am întrebat „de ce aşa mulţi soli” mi-au zis că le e frică să plece doar 3 călare pe ultima rasă de murg caruia-i zice „Tren” că cică nu ştiu sigur dacă e îmblânzit. Şi auzi scorneală, cică Trenul ăsta ar avea atâtea şei că îl pot încăleca câteva gloate cu tot cu căpeteniile lor!
Deci încălecară şi ei şi se duseră. Trenul se dovedi a fi bine crescut şi mai punctual decât cucul ăla din turnul Big Bang din Tărâmul de Nicăieri şi nu făcu nazuri. Ei, dar nu aşa fu şi cu armăsarul din Ţara Romanului unde trebuia să fie schimbul de cai. Îl aşteptară solii cât îl aşteptară, dar el nu era nicăieri. Când văzură că se îngroaşă gluma, puseră mâna pe telefon (?) şi dădură veste Pildeştenilor că au rămas fără cal. Acolo, jale mare, că şi ei se adunară câtă frunză şi iarbă să primească povestea cu alai. Amărâţi de aşa păţanie, trimiseră ei două din cele mai de vază căpetenii să primească darul.
Între timp, cei 8 soli aşteptau….
….Şi de aici povestea devine mai ciudată că, de plictiseală, cercetaşii ăştia scorniră nişte chestii de nici cu mintea nu gândeşti: cică din nişte ciorapi şi mingi de tenis (?) îşi făcură poiuri (?) şi le învârtiră de le ameţiră. Când nici asta nu le fu de ajuns să-şi îndulcească aşteptarea, mai scorniră una de-i ziceau „telefonul fără fir cu explicaţii” (auzi la ei!) şi poate s-ar mai fi amuzat ei mult şi bine dacă nu ar fi ajuns căpeteniile din neamul Pildeştenilor. Şi mare le fu bucuria revederii! Îşi dădură bineţe într-un fel necunoscut nouă, muritorilor de rând: „Gata oricând!” (?) şi, emoţionaţi încredinţară cufărul fermecat. Se despărţiră imediat cu bine, că nu era timp de zăbavă pe Pildeşteni…
Şi cercetaşii făcură cale întoarsă spre ţinutul lor încălecând tot pe Tren care le fu credincios şi de astă dată. Până şi el mai necheza din când în când auzind năzbâtiile ce le puteau scoate jucând „telefonul fără fir pe explicate”…
Întorşi pe la bordeiele lor, cercetaşii mesageri aşteaptă cu mare nerăbdare să treacă timpul ca să îşi poată primi răsplata: să audă din nou „Povestea Fără Sfârşit”…
un articol de Florentina Budau, CL "Preasfânta Inimă a lui Isus" Nicolae Bălcescu Bacău