Câteodată visurile vin de nicăieri, din adancuri nebănuite sau din momente ale vieții noastre care ne fac să ne întrebăm ce facem aici cu picioarele pe pământ.

Câteodată doar o frântură de idee este de ajuns să ne facă să încercăm noi provocări pentru trup și spirit. Câteodată o simplă întrebare “ce-ar fi dacă..?” ne face să pornim pe un drum căruia nu-i cunoaștem lungimea și greutatea.

Așa a început și visul înălțimilor. Dintr-o nebunie, alții ar spune din inconștiență, din câțiva pași făcuți, la început timizi, către o destinație necunoscută. Fără să cunosc efortul fizic și psihic al unei asemenea provocări, m-am lăsat purtată de val, de gândul de a urca pe unul dintre cele mai înalte vârfuri ale lumii. Kilimanjaro, acoperișul Africii. Mai exact, Uhuru Peak, 5895 metri. Mulți? Puțini? O altitudine nu o putem aprecia în sistemul metric internațional, ci mai degrabă în stările pe care le încercăm până ajungem sus și nu ne lăsăm învinși de oboseală. Spunea cineva că viața nu se măsoară în câte respirații mai avem, ci în momente în care ne este tăiată respirația. O rază de soare care apare dintre stâncile golașe încercând să încălzească căldările răcoroase și să alunge norii adunați grămadă este un asemenea moment unic și de fiecare dată diferit. Lipsesc gândurile și te lași purtat de splendoarea naturii, a culorilor, a frigului și a zâmbetului care îți apare involuntar pe buze. Uiți de oboseală, și poate și de cana de ceai pe care o ai între palme…

Nimic, chiar nimic din tot ce vă povestesc acum nu se compară cu cele mai extraordinare lucruri pe care le-am întalnit pe parcusul acestor călătorii, unde nu mai există metri, pași, lucruri măsurabile. Există doar suflete. Ale celor care sunt alaturi de tine pe parcursul expediției. Cei care împărtășesc visul tău, cei pentru care visul tău a devenit al lor.

Odată trezită din reverie după ce-am ajuns acasă, gândul m-a purtat involuntar la cei care își petrec o parte din viață în aer liber, cu spiritul liber, la Cercetașii României. Știam că Sinaia este bine reprezentată de către Marian Panait, un tânăr efervescent, cu inițiativă. I-am împărtășit din experiența mea de pe Kilimanjaro și din pașii ce vor urma.

Astfel, în August 2012 am fost caluzită către cel mai înalt vârf din Europa, Elbrus, 5642 m, Rusia. Pe vârful golaș și înzăpezit, mi-am adus aminte de cercetași. Un zâmbet mi-a încălzit obrajii și mi-a luminat ochii după urcușul atât de dificil. Din păcate nu am avut cu mine un simbol, un mic însemn pe care să îl las tribut muntelui. În una din serile de la “Butoaie”, un refugiu situat la 3800 metri, l-am întalnit pe Vladimir, ghid local. Mi-a povestit cu emoție de perioada în care era mândru cercetaș în regiunea locala din Rusia. Oameni ai muntelui, dedicați în ceea ce făceau și simțeau îmi arătau că în formarea lor, cercetășia a avut un rol important.

Încet, încet mi-am înălțat visul și mai mult, încercând să îl duc și mai departe, și mai sus, în emisfera sudică și pe celălalt continent. În Anzii Cordilieri, pe vârful Anconcagua la 6962 de metri, cel mai înalt vârf de pe continental american. Condițiile dure, temperaturile extreme și distanțele enorme au făcut din această expediție din ianuarie 2014 una dintre cele mai dificile ascensiuni, dar voința de a înainta și de a urca cât mai sus mi-au fost motto-ul călăuzitor. Mi-am dovedit atunci că nimic nu poate fi mai puternic decât spiritul liber. In aceste conditii vitrege am realizat cât de importantă este auto-disciplina, buna organizare a pașilor premergători oricărei acțiuni și, poate cel mai important, adaptarea imediată la condițiile existente.

Vara acestui an a început cu continuarea visului meu nu în locuri atât de îndepărtate, ci mai aproape de România. La doar câteva ore de zbor până la cel mai apropiat aeroport de Alpi. De data aceasta, vârful Mont Blanc îmi era destinația cu cei 4810 metri care trebuiau urcați și, bineînțeles, coborați în 4 zile. Eșarfa de cercetaș înmânată de către Marian Panait, șeful Centrului Local cercetășesc Peleș, Sinaia îmi era parteneră de drum. La gât, pe mână, chiar purtată și pe cap în soarele puternic a ajuns pe vârful Europei. Odată cu ea am dus și spiritul cercetașilor sus în înălțimea vârfurilor înzăpezite, deasupra norilor, unde pașii omului calcă atât de rar.

Eșarfa Cercetașilor lăsată pe vârf rămâne martoră celor care vor mai ajunge acolo, dar pentru o perioadă scurtă de timp. Natura își va juca rolul și va șterge urmele noastre de acolo, dar ne va aduce aminte de fiecare dată că muntele ne primește pe piscurile lui doar dacă îl înțelegem și îl respectăm.

Iulie, 2014
Cami Moise