Ce este acest jurnal?
Am deschis apelul la solidaritate pentru ucraineni în prima zi de război. În mai puțin de 5 ore, s-au mobilizat grupuri de voluntari în peste 15 orașe, Gata Oricând! să ofere cazare și să transporte oameni care fug din calea războiului.
Mai mult ca oricând, în asemenea momente de criză, putem vedea cu claritate rezultatele și impactul programului educațional cercetășesc care le formează tinerilor caractere puternice și abilitățile de viață necesare pentru răspuns rapid și acțiune în comunitate.
Tocmai de aceea, dincolo de cifre, rezultate și monitorizări în timp real, prin acest jurnal de frontieră, ne dorim să aducem mai aproape de voi experiențele personale ale cercetașilor activi în țară, poveștile, emoțiile și trăirilor lor autentice. Astfel, prin ochii lor, putem rămâne cu toții conectați la realitatea din teren.
Ce-am văzut?
Am sosit în vamă în jurul orelor 16:00. O mulțime de români așteaptă refugiați ucraineni pentru a-i ajuta. Bacul sosește, refugiații trec vama. Autoritațile, ISU și poliția de frontieră formează un culoar prin care refugiații trec. Sunt întâmpinați cu ceai cald, pături, alimente.
Noi am adus pături, cartele telefonice și alimente la un cort unde se strâng toate materialele. Decid să mai aștept fiindcă vin din ce în ce mai mulți refugiați. Emoții puternice, femei cu copii în mașini trec granița cu bucurie că au scăpat cu viață, dar cu tristețe că au lăsat în urmă soții și tații copiilor lor acolo, departe, să lupte cu invadatorii.
O familie de etnici români trece granița și mă apropii de ei. Barbatul, un om trecut de jumătatea vieții, îmi spune că au venit din Ismail, au lăsat tot în urmă și că acum merg la niște rude la Galați. L-am întrebat dacă îi pot ajuta. Cu un zâmbet amar mi-a răspuns că îmi mulțumește, dar că se vor descurca.
Printre numeroșii oameni de bine am văzut și câțiva care tot făceau poze și live-uri. În mulțime nu pot să remarc un român care întinde un pachet cu dulciuri unui copil ucrainean cu o mâna iar cu cealaltă încearcă să imortalizeze exact momentul când copilul primește pachețelul. Este lesne de înțeles de ce scena asta mi-a lăsat un gust amar, însă îmi spun că este un caz izolat.
Hotărăsc să aștept și următorul transport. În jurul orelor 04:00 sosesc foarte mulți refugiați, în timp ce numărul voluntarilor scade. Zăresc un domn ce ghidează oamenii spre centrele de refugiați din zonă. Îl abordez și aflu că este primarul localității Isaccea, Anastase Moraru. Mă prezint și îl întreb cu ce pot să ajut. Îmi încredințează două persoane, tată și fiu, pe care să le duc la București. Cei doi sunt din Odessa și își doresc să ajungă în Germania, la rude. Tatăl a putut trece granița pentru că avea dublă cetățenie.
Pornim împreună către Mioveni. Odată ajunși acasă, Rami (tatăl) a luat legătura cu rudele din Munchen, pentru a îi anunța că sunt sănătoși și în siguranță. După o noapte petrecută alături de familia mea, plecăm împreună mai departe către București, cu destinația Gara de Nord, unde, cu ajutorul unor angajați inimoși de la CFR, reușim să cumpărăm biletele până la Munchen. Am rămas prieteni și suntem în continuare în legătură.
Ce-am făcut?
Am ajuns în vamă pe la ora 18:00. Atmosfera este complet diferită față de prima mea venire aici. Mulțimea de mașini cu voluntari a dispărut. Observ imediat, însă, un număr mult mai mare de corturi instalate de autorități sau de diverse ONG-uri. Organizarea este mult mai clară. Merg la o cabină ISU pentru a înregistra ce am adus pentru refugiați și pentru a afla cum pot să ajut mai departe. De data asta am venit cu alimente neperisabile (paste, conserve), pături, lanterne, baterii, fașe, dezinfectant, paracetamol și algocalmin. Voluntarii mă însoțesc în „zona gri” pentru a lăsa resursele. Tot ei îmi indică unde trebuie să merg pentru a prelua persoane care au nevoie de transport către București.
În momentul în care ajung la corturile care adăpostesc refugiații, sunt copleșit de emoții puternice. Am în fața mea o mulțime de copii, femei și bătrâni. Se citește pe fețele lor un amalgam de emoții: îngrijorare, frică, oboseală și tristețe. Din când în când, se mai aude câte un râset de copil, ca un mesaj aducător de speranță și o ancorare în gândul că totul va fi bine. Iau cu mine, pentru drumul înapoi, două mămici cu doi copii, refugiați din Nikolaev. Înainte de a fugi au stat în adăposturi pentru a se proteja de bombardamente. Cu ajutorul Google Translate aflu că vor să ajungă la Arad.
Înainte de a pleca, unul din voluntari ne roagă să lăsăm alimente și hăinuțe la Mănăstirea Saon, care se află la aproape 10 km de graniță și accept să le transport până acolo. Odată ajunși la mănăstire, o măicuță ne conduce la una dintre camere, unde sunt cazate două femei cu doi copilași. Le oferim hăinuțele, le zâmbim, nu am putut sa le zic nimic din cauza emoțiilor, însă mi-au spus” spasiba” și am plecat.
Pe parcursul celor 400 de km până acasă, am avut timp să aflu că Olea și Aleona, cele două mame pe care le conduceam, nu au niciun plan conturat încă, doar își doresc să ajungă cât mai departe de război, alături de cele două fetițe, Zlata și Emilia, în vârstă de 5 și 6 ani. Soții lor sunt rămași în Ucraina, așa că tot ce vor este să se întoarcă acasă cât mai repede, să fie din nou împreună. Familia mea le propune să rămână alături de noi și acceptă. La un moment dat, însă, Zlata spune ceva în ucraineană și mama ei amuțește. Mi-au dat instantaneu lacrimile când mama ei mi-a tradus ce spusese Zlata: „Mami, ce bine e că nu se mai aud bombe!”
Este în continuare multă nevoie de ajutor
Poveștile cercetașilor din teren sunt povești reale, pe care și alți voluntari le trăiesc zi de zi alături de refugiați. Este în continuare nevoie de ajutor, oricât de mic, fie că este vorba de o donație financiară, una materială sau de timp voluntar oferit.
Cum ne poți susține?
Persoană fizică – ne poți susține printr-o donație, folosind formularul de aici.
Persoană juridică – ne poți susține completând contractul de sponsorizare pe care să îl trimiți la mihaela.girleanu@scout.ro.
Dacă îți dorești să te alături acțiunilor voluntare ale cercetașilor, nu ezita să contactezi cel mai apropiat centru local.
(sursa: Vasi Lazăr – Lider, Centrul Local Dacia Felix Mioveni, Organizația Națională Cercetașii României)