Anul trecut, 2021, Bianca Iloaia-Pîrvulescu a fost unul dintre cei 25 de eroi Messenger of Peace recunoscuți de WOSM (World Organisation of the Scout Movement).
Anul acesta, 2022, la invitația biroului regional Scout, Bianca a călătorit în Regatul Arabiei Saudite pentru a sărbători 10 ani de la înființarea Programului Messengers of Peace. A avut o experiență frumoasă și transformatoare pe care, profitând de faptul că lucrăm în același birou, am rugat-o să mi-o povestească în detaliu. Așadar, citind articolul de mai jos, poți afla și tu povestea ei (de la început) și multe alte lucruri valoroase și interesante.
A fost odată ca niciodată Bianca.
Cercetașă, membră a Centrului Local Aetos Drobeta-Turnu Severin, Bianca a trăit cercetășia din mai multe roluri – la început ca beneficiar, ca voluntar, lider și șef de Centru Local, apoi ca membru al Echipei Executive ONCR.
…și-apoi Bianca a devenit Erou – Mesager al Păcii.
– Bună Bianca. Ai fost recent, în calitate de Mesager al Păcii, în Arabia Saudită. Spune-ne puțin despre cum ai ajuns aici?
25 de tineri din lume au primit această distincție, de Erou Mesager al Păcii.
Pentru acest eveniment aniversar – 10 ani de MoP – au fost selectați 20 de mesageri din toate generațiile de până acum. A fost o surpriză și o onoare să fie selectată. Am fost singura persoană din Europa prezentă. Celelalte două persoane nu au ajuns la eveniment.
MoP este un program al WOSM, care susține ideea de Construcție a păcii în comunități, de implicare civică a tinerilor în comunități și de recunoaștere a inițiativelor care au un impact în comunitate, pe zona de pace și SDG-uri (Sustainable development goals sau ODD – obiective de dezvoltare durabilă). Programul împreună cu Premiul Scouts of the World și Programele Mondiale de Mediu ale Cercetașilor formează programul-cadru Better World. Din 2011, cercetașii s-au angajat în proiecte, de diferite dimensiuni, pentru a face din lume un loc mai pașnic și și-au înregistrat orele pe site-ul Messengers of Peace Global Network. Proiectele se încadrează în trei categorii: personal, comunitar și mediu.
Inițiativa este susținută de regele Abdullah al Arabiei Saudite și de regele Carl XVI Gustaf al Suediei, de unde și motivul celebrării în Arabia Saudită. Au fost prezenți și reprezentanți de-ai casei regale din Suedia, care au venit să se întâlnească cu regele din Arabia Saudită, pentru a reînnoi acordul. Noi am reprezentat rezultatul programului din cei 10 ani, de la lansare.
Am participat la o ceremonie în care noi am devenit Ambasadori ai Păcii pentru următorii 10 ani. Au fost participanți din întreaga lume, Canada, Bangladesh, Filipine, Africa.
– Spune-ne puțin despre proiectul tău.
Proiectul nostru, al unui grup de fete, (Adriana Chițimia, Ema Afrim, Andreea Iloaia-Pîrvulescu și cu mine) se axează pe ideea de combatere a efectelor negative a schimbărilor climatice.
Am observat o lipsă de implicare a autorităților locale și naționale. Sistemul școlar nu încurajează tinerii să învețe mai multe despre problemele globale, sau Obiectivele de Dezvoltare Durabilă.
Eu nu sunt străină de subiect. Am avut experiențe relevante și înainte de proiect. Am fost responsabilul echipei naționale de dezvoltare durabilă. Am fost facilitator de ateliere la RoJam – jamboreea națională, aria GDV. Am participat la training-uri specifice. Am adus cu mine și în centrul local toate aceste lucruri. Așa am aflat că tinerii sunt interesați de subiect și vor să afle mai multe despre asta, doar că nu au resursele necesare sau ghidarea. Așadar, am aplicat la Corpul European de Solidaritate. Am obținut finanțarea după 2 încercări nereușite. Primeam feedback după fiecare încercare, pe care îl integram, îmbunătățind aplicația. Nu am renunțat la el. Era important să se întâmple. A treia aplicație a fost un succes.
– Cum a decurs proiectul?
Proiectul a ținut un an și o mare parte s-a întâmplat în timpul pandemiei, contribuind la continuarea activității cercetășești în momentele cele mai importante și într-o perioadă în care copiii și tinerii aveau nevoie de activitate.. A fost prima oară când am coordonat un proiect mare. M-am confruntat cu foarte multe lucruri.
Mi-am dat seama cât de important este să comunici cu agenția. Am învățat cum să coordonez o echipă, o finanțare, cum să implementez niște activități, cât de important este să te ții de cuvânt când zici că faci activitatea x și y.
Cel mai satisfăcător moment a fost când am trimis raportarea finală și a fost acceptată din prima.
Au fost 2 niveluri foarte importante, partea de individ și partea de comunitate. Am ajuns la individ prin cursuri de formare, camp de primăvară. Unde am învățat să cunoaștem natura, să știm de ce o protejăm și cum o protejăm.
La comunitate am ajuns prin tot felul de postări. Am comunicat des despre ce înseamnă dezvoltarea durabilă, cum ne influențează și ce putem face. Nu am venit doar cu problema, am venit și cu soluția, sperând ca apoi să ajungem și la autorități, lucru la care încă lucrăm.
Pandemia ne-a împiedicat să ne strângem fizic, alături de comunitate, dar am păstrat comunicarea pe social media. Am fost prezenți, ceea ce cred că a ajutat. La final, am avut o sesiune de diseminare, un live pe Facebook, cu echipa de pe proiect. Am vorbit despre proiect și au fost oameni care au intrat și ne-au pus întrebări despre el.
– A apărut vreo întrebare de mai multe ori?
A apărut o idee comună. Care au fost provocările pe care le-am întâmpinat în derularea proiectului. Acela a fost singurul moment în care am fost într-adevăr aproape de comunitate. 
– Pentru tine care a fost cea mai mare provocare din proiect?
Sinceră să fiu, de atunci până acum, s-a schimbat puțin. Văd lucrurile altfel.
La început, a fost managementul proiectului. Am vrut de foarte multe ori să renunț. Să ia altcineva să se ocupe de tot, că eu nu mai pot. Eram tot timpul stresată, că „dacă nu se întâmplă vreo activitate, că e pandemie? Dacă nu putem să ținem întâlnirile?” Simt un pic că l-am dus așa…pe genunchi. Poate greșesc. Adică, lucrurile s-au întâmplat, la nivel de calitate și am dus la capăt toate obiectivele propuse, dar au fost foarte multe momente în care am vrut să renunț.
– Și ce te-a făcut să nu renunți?
Eu sunt foarte pasionată de zona asta. Mi-am dat seama că e mai mult decât mine. Că subiectul era unul relevant și era foarte important în perioada aia să existe activitate, să se întâmple lucruri pentru ei, pentru copii. Că ei sunt beneficiarii noștri. Când vine vorba de copii mă înmoi toată. (zâmbește)
Eram conștientă de importanța proiectului și impactul pe care îl are. Și a fost și Dana, (care a adus cercetășia în Severin și ne e mentor de aproape 10 ani), care a zis, „nu, că merge bine.”
Cumva tot aveam senzația că nu funcționează lucrurile. Și asta pentru că eram mult prea în spate. Am fost pe teren în campul de vară, poate la o ieșire două în natură. În rest eram foarte în spate. Știam lucrurile care merg, văzute cumva de sus. Nu eram neapărat acolo, la întâlnirile de patrulă să văd ce se întâmplă.
Am avut și un camp de primăvară. Un interviu cu tinerii participanți. Un fel de Youth talk, pe modelul TED (Denisa, Comi, Ancuța, Răzvan, Radu au povestit despre asta.). Au fost implicați tineri care au învățat ceva nou și voiau să împărtășească cu alți tineri. Am filmat și avem înregistrările. Cred că e important. Câteodată mă mai uit la ele și mă gândesc că de asta facem ce facem. Să reușim să construim tineri care vorbesc altor tineri pe limba lor altora. Că dacă vin eu poate să pară așa, că vin să învăț pe cineva ceva. Dar dacă vorbesc ei între ei, asta e altfel mesajul recepționat.
– Dacă ar fi să dai un sfat tu cea de acum ție cea de atunci, care ar fi?
Să nu mă mai stresez atâta, că lucrurile chiar merg mai bine decât mă aștept. O dată că fac să se întâmple și atunci se întâmplă. Dacă te implici se întâmplă. Dar și eu am tendința să fie așa…ca la carte. „Păi nu, că am zis că facem activitatea X.” Am improvizat mult atunci cu pandemia, dar rezultatele au fost cumva îndeplinite și am ajuns la 200 de tineri prin proiectul ăsta.
200 acum, 200 la anul și tot așa. Cumva, ei sunt cei care dau mai departe în comunitate. Ei sunt cei care merg acasă la părinți, la școală, că stai că nu e așa. Și am văzut schimbări în comportamentul lor. Un alt scop al proiectului a fost să răspundă la întrebări. De ce fac asta, cum fac asta, pentru cine fac asta? Ofeream un răspuns fără a le zice ce să facă, ci dându-le opțiuni – uite ce se poate face, tu alege cum ți se potrivește.
Anul următor am ținut în continuare un atelier de Dezvoltare Durabilă. Știam că mulți dintre ei aveau idee despre ce se întâmplă. E foarte important să fii informat, să știi ce e DD, cu ce se mănâncă. Am fost surprinsă că mulți dintre ei au știut, că sunt 17 obiective. Că facem lucruri bune ca să atingem obiectivele astea, că uite de asta reciclăm în camp.
Am întrebat, voi acasă ce faceți? E important să treci de la „da, o să fac asta la fac asta, la uite fac asta.” Și au fost foarte mulți dintre ei care mi-au spus că „efectiv reciclez, că îi pun pe ai mei, că ai mei nu înțeleg, sting luminile prin casă, că nu mai las telefonul toată ziua la încărcat, că încerc să mă duc la școală pe jos, nu mai iau taxi.” Lucruri foarte mărunte, dar dacă am face toți asta, cred că s-ar vedea niște schimbări. Îmi dau seama cât de mult a contat/ ajutat proiectul. El oficial s-a terminat după un an, dar inițiativele au continuat. Nu e o chestie pe care o faci 12 luni, după care gata, mi-am îndeplinit misiunea. E un lucru care merge în continuare, dar construiești. S-a văzut construcția de la anul în care poate știau prea puține despre Dezvoltare Durabilă, la anul în care deja făceau lucruri pentru dezvoltare durabilă. Poate anul ăsta se duc la scoală și trag pe alții de mânecă, „băi da noi ce facem aici?” Cumva asta înseamnă evoluția și chiar se vede.
– Bun. S-a terminat anul proiectului. Felicitări! …și cum ai ajuns mesageri al păcii?
Aparent am fost nominalizată. Știu că am fost nominalizată de Dana, care cumva a urmărit tot procesul și a crezut că sunt potrivită. Apoi am fost contactată pe email. Între timp mă angajasem la cercetași ca manager de proiect și fiind contactată pe adresa de scout, când am citit prima oară am crezut că nu e pentru mine. Și mă tot uitam unde trebuie să îl redirecționez – la internațional, la comunicare? Am citit mail-ul de vreo trei ori ca să îmi dau seama că e pentru mine. Selecția a fost făcută inițial din 900 de nominalizări, după care am avut un interviu cu cei de la WOSM, după care am fost anunțată că am fost aleasă. Apoi a avut loc ceremonia. Online, că era pandemie.
– Felicitări, wow!, din 900 de oameni…
Mulțumesc, da.
Apoi s-a întâmplat ceva și mai frumos. Am fost cu cercetașii de acasă în campul de iarnă, unde am primit diploma și eșarfa de mesagerul păcii, în timpul unei ceremonii. Mi s-a părut foarte fain. Chiar dacă știam că urmează să o primesc și eu, pentru că văzusem poze pe social media la ceilalți cu eșarfa la gât, mă întrebam „dar eu nu am primit?”. Am aflat apoi de la cei din generația mea că ei le-au primit prin curier și m-am bucurat că eu am avut parte de o ceremonie, mai ales cu cercetașii de acasă. A fost foarte frumos.
Ne-au anunța cei de la WOSM că o să urmeze un an plin, dar nu mă așteptam la multe. Au urmat tot felul de evenimente online unde am fost invitată să povestesc cu alți tineri despre experiența mea. Articole, interviuri. A fost greu să accept asta atunci, că nu sunt obișnuită cu astfel de lucruri și pentru că nu mi se părea mare brânză. Mi se părea o normalitate, ceea ce făceam. În continuare mi se pare așa, dar consider că ar trebui să mai celebrăm ‚normalitățile’ astea.
– Și cum ai ajuns, în calitate de Mesager al păcii, să pleci în Arabia Saudită?
Tot așa, am primit un e-mail. O invitație la un eveniment. Nu era clar descris programul, ce și cum se va întâmpla. Știam concret doar destinația. Am fost întrebată dacă sunt disponibilă. Am spus da. Inițial era programat pentru luna martie. S-a amânat pe luna mai. Am aflat ce o să se întâmple la eveniment, în timp ce se desfășura. Nu știam dimensiunea lui. S-au celebrat 10 ani de Mesagerii Păcii, și a fost o promisiune pentru următorii 10 ani, că vom aduce pacea în comunitățile noastre prin inițiativele tinerilor și am fost selectată din cele 10 generații de mesageri ai păcii. Nu știam nici asta. Abia după ce am ajuns acolo am realizat că sunt și mesageri din diferite generații.
Trebuia să stăm 4 zile, dar am stat o săptămână. Lucrurile au fost foarte flexibile și dinamice. A fost cel mai flexibil program de eveniment la care am participat vreodată. Având în vedere că se lucra mult cu oficialitățile și că era un moment aniversar, programul s-a mulat cumva după disponibilitatea lor. În prima parte a evenimentului am avut parte de un training de public speaking, despre cum putem să ne șlefuim și să ne spunem povestea într-un timp cât mai scurt. Deoarece urma să urcăm pe o scenă și aveam un timp limitat la dispoziție, era important să ne încadrăm. Am mai avut training-uri de comunicare, de social media, pentru interviuri, să știm să ne spunem povestea adaptând-o fiecărui canal disponibil. La ateliere ne-am cunoscut, noi participanții, dar am și învățat să vorbim. Nu mă așteptam să fie atât de benefic. Un lucru care m-a impresionat a fost că, la un moment dat trebuia să ne întâlnim cu ministrul educației, într-o întâlnire mai amplă, unde o parte dintre noi discutau cu el. Eram pregătiți pentru o discuție mai complexă, dar a devenit o participare a întreg grupului. Am avut ocazia să dăm mâna cu ministrul și am avut 5 secunde la dispoziție pentru a ne spune povestea. Așa că am avut un exercițiu în care am învățat cum să îmi spun povestea în 5 secunde. Eram într-un cerc – eu i-am învățat aplauzele cercetășești de la noi – și aplaudând zicea fiecare pe rând povestea lui. Trainerul, care era în mijlocul cercului, ghida exercițiul și ne dădea indicații, „mai scoate ceva, lipsește ceva, mai bagă ceva” și tot șlefuind așa am reușit, spre surprinderea mea după 3 zile de training, să scot o propoziție care să definească tot proiectul în 5 secunde. Chiar s-au văzut rezultatele.
– Care a fost propoziția la care ai ajuns în urma exercițiului?
In Romania we empower 200 young people to use their voices in tackling climate change.
(trad. Ro. – În România, împuternicim 200 de tineri să-și folosească vocea în combaterea schimbărilor climatice.)
– Perfect.
Am fost surprinsă. Mi-am dat seama de rezultatele bune, că până și eu am fost mulțumită de ele. (Râde)
Am tot avut situații în care trebuia să vorbim ba 5 minute, ba 3 minute. Mi se pare foarte important să ai capacitatea de a-ți structura gândurile astfel încât să transmiți un mesaj plin de încărcătură, într-un timp limitat și să îl poți adapta ușor, în orice moment.
– Revenind la evenimentul din Arabia Saudită, la ce activități ai mai participat?
Prima întâlnire oficială a fost cu Înălțimea Sa Prințesa Sama Bint Faisal Al Saud, care a venit special să ne audă poveștile, într-un cadru mai intim. Ea este inițiatoarea mișcării cercetășești în rândul femeilor, în Arabia Saudită. Am întrebat-o cum a fost procesul. Există deja o universitate pentru femei unde au făcut recrutări, după diverse criterii – aptitudini, educație, etc.- selectând primul grup de femei care au participat la jamboreea mondială din America. Ăștia au fost primii pași pentru a introduce cercetășia și în rândul femeilor. Am fost ridicată de la aeroport de o cercetașă. Au fost cercetașe atât participante, cât și în echipa de organizare a evenimentului.
– Impresionant, acest moment cu prințesa. Ziceai că nu te așteptai la astfel de lucruri, de fapt nici nu știai ce va fi acolo.
Nu…și acolo ei ne spunea tot timpul „You are Superstars! Să vă comportați ca atare, toată lumea vă adoră.” Și chiar așa a fost.
Penultima zi a fost ziua cea mare. În prima parte a zilei am avut o întâlnire cu Ministrul Educației și viceministru al Afacerilor Externe. Am fost în grupul restrâns care trebuia să se întâlnească cu ambii. Seara era prezentarea pe scenă.
Dimineața a fost rapid, dat mâna, poveste 5 secunde și poze. Însă, după amiază am stat la masă cu viceministrul Afacerilor Externe, cu Ahmad Alhendawi (secretarul general WOSM) și Fredrik Gottlieb și Siegfried Weiser (membri ai Fundației Mondiale Cercetășești).
Eram pregătiți dinainte, să știm cum să răspundem la orice întrebare. Nu am fost întrebați nimic, dar a fost o senzație foarte interesantă să fiu prezentă acolo. Noi asta ne dorim, ca la un moment dat tinerii să stea la masa unde se iau deciziile și să conteze. Cumva asta s-a întâmplat. Noi am fost acolo ca produsul rezultatelor cercetășiei, al programului Mesagerii Păcii.
Discuțiile erau despre continuarea programului. Era un moment de a da mâna din nou, pentru următorii 10 ani. A fi acolo, în mijlocul acțiunii, mi s-a părut foarte onorabil. M-am simțit bine. După atâția ani de cercetășie am simțit că și pentru mine e un highlight, că și eu primesc o bătaie peste umăr și un „Bravo Bianca.”
În a doua parte a zilei, o parte dintre Eroi au prezentat pe scenă proiectele lor în fața unui public special: cercetașii din Riad, secretarul general WOSM, reprezentanți ai celor 2 țări partenere: Arabia Saudită și Suedia, și trainerii noștri.
De asemenea, am vizitat Centrul Dialog pentru Pace din Riad, unde ni s-a prezentat programul SALAM, un program național despre comunicare culturală care construiește punți între diversitatea culturală, acceptare și inițiativă.
În cadrul întâlnirii ni s-au prezentat inițiative ale absolvenților programului SALAM. M-a fascinat proiectul unei tinere arabe, despre introducerea și sistematizarea SDG-urilor la nivelul universităților din Arabia Saudită, prin care efortul acestora este recunoscut la nivel național de către autorități, printr-o platformă acreditată. Astfel că, dacă ești student poți urmări online care dintre Universitățile la care vrei să mergi aprofundează SDG-urile care conteaza și pentru tine, creând astfel o punte între valori și eforturi.
– De ce ați mers tocmai în Arabia Saudită?
Arabia Saudită este unul dintre susținătorii programului Mesagerii Păcii. Pe eșarfa MoP scrie în lb. engleză și în lb. arabă. Aripile porumbelului sunt caractere arabe și scrie Mesagerul Păcii. Ramura de măslin se termină cu un palmier, care apare și pe steagul țării.
– Ce înseamnă pacea pentru tine?
De la începutul acestui drum și până acum am o definiție ușor diferită.
Atunci era vorba de inițiativele tinerilor care merg în comunitate și aduc o dezvoltare a comunității și o înțelegere a aspectelor globale.
Acum, pentru că am asistat la un război care se întâmplă în apropierea noastră, peste graniță, aș spune altfel. Pacea nu mai ține doar de comunitatea mea, ci de toate comunitățile, în care oamenii construiesc poduri care să unească diferențele culturale, religioase, de limbă și mentalitate care ne despart.
Mergând acolo mi-am dat seama că lumea e mai vastă decât credeam.
– Cum te vezi acum, după ce ai avut experiența asta? Cum te-ai introduce unui grup nou acum?
Ne imaginăm un gol, ceva alb. Eu sunt acolo și știu că mai sunt și alți oameni în jurul meu, dar majoritatea sunt din țări vecine, din comunitatea mea. După experiența asta, pot să văd oameni și mai departe, care sunt din locuri mult mai îndepărtate de mine, dar care sunt în același gol cu mine.
Simt o apartenență mai mare la lume. Noi aveam o imagine teoretică, că sunt atâtea continente, există alte țări, în China sunt foarte mulți oameni. Acum mi se pare că am și o imagine practică, pe care o simt, pe care înainte nu o simțeam.
Acum aș zice ‚Salut sunt Bianca, sunt din Europa.’ În continuare aș zice că sunt din Drobeta-Turnu-Severin, pentru că sună amuzant și poate prind atenția oamenilor.
Asta simt acum și mi se pare incredibil. Am senzația că mi s-au deschis ochii și văd mai clar. Chiar dacă văd mai mulți oameni îi văd la același nivel cu mine, nu îi văd mai sus sau mai jos. Pentru că la final m-am împrietenit foarte bine cu o cercetașă din Algeria, Nour, și mi-am dat seama cât de mult ne asemănăm, că deși venim din țări diferite și din culturi diferite, putem să avem asemănări. Nu suntem atât de diferiți pe cât ne-am crede. Ce mi-a plăcut la ea, că deși ea face parte dintr-o cultură musulmană și era foarte inteligentă și are o vedere obiectivă asupra anumitor lucrurilor, a existat un moment în care am observat că își menține spiritualitatea și credința. Am fost la o moschee și a trebuit să purtăm măcar hijabul. Mi-am dat seama cât de mult contează pentru ea, când a devenit puțin agitată la ideea că cineva ar intra fără acoperământ pe cap. La întoarcere i-am spus că trec printr-o perioadă mai dificilă. Mi-a spus că pe ea o ajută sufletește să citească pasaje din Coran și era dispusă să îmi dea exemplarul ei, pe care îl avea la ea, dar în același timp își păstrează raționalitatea. Faptul că a împărtășit cu mine credința ei, că poate te ajută să treci prin ceea ce ai. Am zis, Wow!
În ultima zi, zi liberă, la restaurant s-a văzut că ne-am conectat super bine, pentru că făceam mișto între noi. Erau niște glume pe care le faci numai dacă ești foarte relaxat. Nu mă așteptam. Lumea prindea la glume. Nu s-a supărat nimeni, nu s-au trecut linii. Eram așa, de parcă ne știam de când lumea și pământul.
– Niște mesageri ai păcii.
Da, ceea ce e o senzație super faină.
Ne-au dat la final o traistă cusută de ei și Coranul. M-am bucurat că îl am și că plec acasă cu el. Cred că e important să cunoaștem ce se întâmplă în jurul nostru ca să înțelegem. Pentru că dacă nu cunoaștem și doar judecăm e foarte greșit și nu cred că asta este soluția.
– Ce diferențe ți-au sărit în ochi? Ce vă diferenția?
Eram de toate vârstele. Diferența asta se observa, nu neapărat diferențele culturale. Experiența de viață a fiecăruia, care ne modelează și comportamentul, abordarea.
În ultima seara am avut un moment de reflexie, după seara culturală. Am realizat că eram de fapt în cameră cu o mână de oameni, toți cercetași, tineri din toată lumea și simțeam o energie, că eram toți pe același nivel valoric. O simt și acasă, dar la un alt nivel. Am mai fost la evenimente și tot timpul exista un trouble maker, ceva care întrerupe. Aici a fost toată lumea la un nivel de respect, de înțelegere, de apreciere, de comunicare care a fost foarte diferit față de ce am trăit până acum. Toți eram curioși de poveștile noastre, toți ne ajutam între noi. M-am simțit ca într-o patrulă în care toți eram pe aceeași lungime de undă. Mi s-a părut Wow!
– De ce crezi că erați pe aceeași lungime de undă?
Cred că era așa pentru că toți porniserăm de la același lucru. Toți am avut inițiative cu un impact mare în comunități. Era un tânăr care a creat un dispozitiv de buzunar care purifică apa. Un altul care a organizat o caravană a păcii, cu care a mers din oraș în oraș, și a creat o punte între autorități și tineri care să ducă la oprirea conflictelor din stradă.
Eram niște tineri care au văzut probleme în societatea lor și au încercat să le rezolve cum au putut. Unii au reușit să ajungă la un nivel mai înalt, poate la nivel național sau regional, alții au reușit măcar în comunitatea lor. Când ai o astfel de gândire, de care e problema, care e soluția și ce pot să fac eu, era un lucru care ne-a strâns acolo.
– Care e beneficiul unor astfel de echipe, atât de diverse?
E clar că mai multe perechi de ochii ajută și în același timp mai multe perspective. Poate eu văd o problemă dintr-un unghi, altcineva poate vede dintr-un alt unchi și împreună putem să vedem mult mai în ansamblu problema. Mai multe perspective sunt valoroase pentru a ajunge la un răspuns sau o soluție, la rezolvarea unei probleme.
Aduce eficiență. Fiecare membru al grupului are alte cunoștințe din alte locuri, despre cum e viața acolo, particularități. Fiecare vine cu ceva de la el. Diferențele creează o mașinărie foarte complexă care ajută la dinamica grupului, care parcă are aripi și zboară. Avem și un alt grad de toleranță și acceptare.
– Dacă te-ai uita acum la proiectul făcut de tine, cum vezi problema abordată de tine?
La nivel personal simt că sau mai conectat niște lucruri și că abilitățile mele au fost modificate puțin. La întoarcere acasă, am realizat că am o imagine mai largă. Știu care este situația în România și pot să înțeleg și situația din alte țări, pe alte continente. Pot să definesc mai bine ideea de dimensiunea globală pe care o folosesc în proiecte. O problemă globală, ce înseamnă o problemă globală, cum e globală? Cred că acum pot să definesc mai bine noțiunea asta.
Dar eu trebuie, în continuare, să mă mulez pe problema de aici și soluțiile care pot fi adaptate. Cred că acum pot să mă adaptez mai ușor, dar în continuare va trebui să lucrez cu aceleași instrumente, cu aceiași oameni, cu aceleași mentalități, cu aceleași situații. Numai că acum nu mă mai simt singură. Cred că și asta e important. Am cercetașii de acasă, am cercetașii din țară pe care îi simt aproape, dar știind cât de mare este mișcarea – din nou definirea sensului de global, ce înseamnă. Tot timpul am crezut în mișcarea cercetășească, ce face pentru tineri și am văzut rezultatele la cercetașii de acasă – văzând rezultatele astea și în alte colțuri ale lumii, îmi dau seama că e ceva mult mai mare decât mine și da, mi-am redefinit această idee, de global și ideea de ce înseamnă puterea tinerilor. Cât de curajoși sunt și cât de implicați. Chiar pot să facă multe dacă au ghidajul necesar și o echipă cu care să lucreze. Tinerii sunt fabuloși. În continuare cred asta. (zâmbește)
– Ce ai spune unui om care vine la tine și îți spune ‚Ce nevoie am eu să lucrez într-un mediu divers cultural, dacă eu stau aici în părticica mea de țară?’
Mi-am dat seama că de multe ori nu putem schimba ceva doar prin a spune. Cred că oamenii au nevoie ca să înțeleagă să experimenteze. Poate să îi oferi un context în care lucrează doar singur și apoi îi dai să rezolve aceeași problemă într-un grup mai divers. Cred că are mai multă relevanță decât orice i-aș spune eu. Cel mai mult ar trebui să le oferim – și cercetășia face asta – contexte în care să înțeleagă astfel de diferențe culturale, cum să acceptăm, cum să tolerăm. Altfel e ca și cum îl trimit pe Wikipedia.
– Care e cel mai important lucru pe care îl poți face înainte de a merge într-un mediu cultural foarte divers sau nou, diferit față de al tău?
Să te interesezi de cultura în care mergi. Mi-aș dori ca data viitoare, când mai am oportunitatea de a mă întâlni cu diverse culturi, să fiu familiară cu situațiile din țările lor. Să verific datele pe care le-am. Am realizat că datele pe care le avem nu sunt realiste. Orice citesc, nu cred că am imaginea de ansamblu dacă nu trăiesc acolo.
Deci să te interesezi nu doar de locul unde mergi ci și de cultura locului. Apoi e mult mai ușor să discuți, odată că ai ce să discuți și că știi ce să întrebi, ce vrei să afli.
– De ce crezi e important să te documentezi despre alte culturi, în contextul păcii?
Ca să poți să vorbești despre pace, să accepți diferențele, dar în același timp să poți lucra împreună, trebuie să cunoști celelalte culturi, în adevăratul sens al cuvântului și să nu mai pornim de la premisa că știm. Să nu mai pornim de la prejudecăți. Stereotipurile, le avem cu toții în noi. Voluntar sau involuntar.
Mi-am dat seama că și la mine s-au declanșat unele involuntar. Și nu îmi venea să cred.
Avem deja o imagine portretizată de media, de alți oameni, pe care nu încercăm tot timpul să o schimbăm și mergem cu ea așa, nu ne interesează mai mult. Asta e o greșeală.
– Ce ai zice unui om care îți spune că are altele pe cap, că are alte priorități și nu are timp să facă și asta acum?
În primul rând nu trebuie să faci ceva. E suficient să-ți deschizi mintea și sufletul. Nu trebuie să rezolvi probleme. E de ajuns dacă nu creezi tu altele în plus față de ce sunt. Bun, nu știi despre Arabia Saudită, ai impresia că toate femeile sunt oprimate acolo. Nu poți să rezolvi asta, dar când te duci acolo nu te duce cu ‘Aoleu aici e rău…’ Du-te cu capul gol și îl umpli acolo.
– Cu ce altă impresie ai rămas după eveniment?
A fost foarte profi echipa de training. A venit din Kuala Lumpur. Comunicare, public speaking. Am învățat foarte multe lucruri din zona organizațională și cum să ai un comportament corect și profesional. Mi s-a părut impresionant că ei au reușit să ne învețe, cel puțin eu așa am simțit la final că indiferent în ce situație sunt pusă să vorbesc, știu ce să vorbesc și cum să vorbesc. Înainte eram foarte împrăștiată în gânduri. Acum știu să mi le așez, să mi le structurez, să pot să deschid gura cu cap, ca să zic așa. (râde ușor)
– Ai putea să împarți cu noi ‚rețeta’? Care ar fi pașii?
Cred că e un lucru care se aplică puțin și în partea de scriere de proiect. Dacă vorbești doar câteva minute poți să începi cu de ce-ul. De ce ai făcut asta, care e cauza? Apoi răspunzi la Cum? Care a fost soluția. La final spui Care e continuitatea? Ai făcut ceva, dar ce faci mai departe?
Asta e structura. În completare poți să spui cuvinte cheie, cu impact, memorabile. Ajută dacă folosești o aliterație, un joc de cuvinte sau toate cuvintele relevante să înceapă cu aceeași literă.
Asta cred că e rețeta succesului. O structură din trei puncte pe care să le atingi și cuvinte cheie pe care oamenii să și le poată aminti ușor. Să ajute să ajungi la ei, să simtă lucrurile pe care le povestești. Poate persoana aia nu o să țină minte tot ce ai făcut, dar o să țină minte senzația. Cred că senzațiile sunt mult mai ușor de memorat și rămân în noi mai mult decât informațiile.
– Ce urmează pentru mesagerii păcii? Ce înseamnă că ești acum ambasador Mesager al Păcii?
Cred că urmează să mă întorc la laptop să scriu. Mă simt mai confortabil la laptop, să stau în cuibușorul meu și să scriu aplicații de proiect, decât să dau interviuri.
Să vorbesc mai mult, nu doar prin inițiative, ci să acționez mai mult. Să transform inițiativa din CL Aetos Drobeta Turnu-Severin. Să fie un lucru replicabil și la o scară mai mare. Chiar cred că se poate. 
– Înainte de a încheia, ai aici 3 pălării. O să te rog să pui în prima 3 lucruri pe care le-ai lăsat în spate, în a doua 3 lucruri pe care le-ai luat cu tine și în a treia 3 lucruri pe care ai vrea să le dai altora, după experiența trăită?
Am lăsat frica, frica de eșec.
Am lăsat și dorința de a face totul perfect. Am învățat să fiu realistă cu propriile puteri și așteptări, astfel încât să am parte de rezultate bune, dar și eu să fiu în continuare mulțumită și bine.
Și am mai lăsat subestimarea. Că sunt încă la început, Că sunt prea tânără etc. Cu siguranță mai am de învățat, dar nu ni se aplică asta tuturor? Până la urmă am călătorit singură într-o țară străină, reprezentând comunitățile mele și pe mine. Dacă pot face asta, cred ca ”pot”.
Am luat cu mine abilitatea de a-mi sorta și exprima gândurile într-un timp restrâns.
Am luat avânt, să continui și să nu renunț.
Și am luat prietenii și legături profunde cu tineri ca mine, din alte colțuri ale lumii
Aș da altora curaj. Am avut de multe ori pe cineva care să mă sprijine și să mă țină pe linia de plutire, și cred că acum am capacitatea, înțelegerea și raționamentul să fac același lucru pentru altcineva.
Aș da altora cunoștințe. Tot ceea ce știu. Să pot contribui la curiozitatea altora.
Aș da altora răbdare. Cred că este printre cele mai importante. Într-o lume frenetică, în care alergăm constant, să ai răbdare cu alții, dar mai ales cu tine este așa de prețios. Mă gândesc că de multe ori ne dorim lucruri care se leagă direct de sarcinile pe care le facem. Uneori avem nevoie și de cele indirecte care la rândul lor ajută, nu pe moment, dar în timp și de la bază. Așa că răbdarea este cu siguranță o necesitate.
– Îți mulțumim Bianca, nu doar pentru că ai împărtășit cu noi experiența ta, ci și pentru tot ceea ce faci, cu și pentru cercetași. Succes în următorii zece ani, Ambasador al Păcii ce ești!
Te invităm să descoperi proiectele realizate de ceilalți Mesageri ai Păcii aici.
Dacă dorești să afli mai multe despre cum să faci și tu un proiect ca al Biancăi, intră aici.
Dacă cunoști un tânăr sau o tânără cu o inițiativă care a adus schimbare pozitivă în comunitate, nu ezita să îl / o nominalizezi pentru următoarea generație de Eroi, aici. Nominalizările sunt deschise până pe 21 iulie 2022.