Un vis de vara…

Publicat pe de scout.ro

O dată cu intrarea României în marea familie europeană, din ce în ce mai mulţi oameni şi-au întors privirile spre ţara noastră, fiind atraşi de eternul principiu al curiozităţii.

 

Printre numeroasele vizite primite în această vară s-a numarat şi cea a unui grup de cercetaşi francezi din Le Havre. Campul lor s-a întins pe o perioadă de 2 săptămâni, timp în care au avut prilejul de a interacţiona cu o nouă cultura, de a lega noi prietenii şi nu în ultimul rând de a mânca mult pate.

 

Venind din celebrul port francez, în România au fost atraşi de crestele Carpaţilor, stabilindu-şi ca obiective oraşe precum Braşov sau Sinaia. Prima săptămână îi găseşte pe cei 16 francezi în Sfântu Gheorghe, alături de Cercetaşii Maghiari din România. Grupul are în componenţă 3 lideri, 11 exploratori şi 3 temerari ce se pregătesc să îşi depună promisiunea de trecere.

După 7 zile de neuitat în care s-a cântat mult, s-au făcut glume şi s-au inventat jocuri noi, oaspeţii îşi vor muta tabăra la poalele Bucegilor, în Sinaia, oraşul supranumit Perlă a Carpaţilor. Aici sunt întâmpinaţi de membrii Centrului Local “Peleş” şi aventura poate începe. Prieteniile se leagă rapid, pe măsură ce jocurile cercetăşeşti încep să întreţină atmosfera. După o minunată vizită prin grădinile Castelului Peleş, se vor întoarce în oraş, vor mânca şi îşi vor spune  noapte bună, căci îi aşteaptă două zile de aventură pe crestele munţilor.

 

Zis şi făcut ! Sinaienii, odihniţi, se dau jos din pat, sar în bocanci şi se îndreaptă spre locul de întâlnire. Pentru francezi însa, prima zi începe mai greu, căci somnul în sala de sport a oraşului se dovedeşte a fi nu foarte confortabil. Cu toate acestea, cercetaşii pornesc plini de avânt, ţintind ca obiectiv final Crucea Caraimanului, locul perfect pentru o depunere a promisiunii. Îşi iau deci „rucsacii în spate şi vopseaua” şi, cu ajutorul telecabinei, reuşesc să recupereze timpul pierdut. Drumul propriu-zis începe la Cota 2000, de unde, lăsând în urmă Refugiul Salvamont, tinerii montaniarzi se avânta spre Vârful Furnica.

 

Pentru că ziua va fi neobişnuit de lungă, liderii decid ca primul popas să fie facut în Jnepenişul din Piatra Arsă, unde, spre deliciul tuturor, sunt desfăcute şi primele cutii de pate. Pe rând, cele 22 de bricege intră în acţiune, întinzând foamea de la un capăt la celălalt al feliilor de pâine.  După ospăţul împărătesc, patrulele o iau cu greu din loc, urmând cărarea ce duce spre Cabana Babele, peste impunătorul Platou al Bucegilor. Spre seară, Sfinxul, ce aşteptase răbdător sosirea copiiilor săi, le urează bun-venit în împărăţia sa şi îi pofteşte alături de el, făcându-le loc în casa sa. La rândul său, Soarele, dorind să se strecoare în inimile lor, adoarme uşor, lăsându-şi capul pe crestele line din jurul Vârfului Omu.

 

După o mult mai odihnitoare seară petrecută în cabană, ziua a doua se anunţa a fi mult mai rodnică din punct de vedere al kilometrilor parcurşi. Pe o vreme cum rar se vede în Bucegi, primul moment important al zilei va fi depunerea promisiunii de explorator, la baza impunătoarei Cruci a Caraimanului.

 

Adânc pătrunşi de importanţa momentului, cei trei temerari vorbesc din suflet, dovedind că trăiesc cu adevărat Cercetăşia, şi aleg să îşi continue drumul alături de cei 28 de milioane de tineri din întreaga lume. Odata cu ultimul cântec închinat Divinităţii, ceremonia ia sfârşit, descătuşând adevărata libertate din interiorul fiecăruia, bucuria simplă a unei clipe trăite aproape de ceruri, înconjurat de prieteni şi natură.

Vârful Omu se dovedeşte a fi apogeul călătoriei, ultima ţintă înaintea coborârii spre casă. Ajunşi aici, mulţi dintre ei au înţeles că adevărata bucurie nu a fost atingerea celui mai înalt vârf, ci drumul parcurs până acolo. Mereu impunătoare, Valea Cerbului îi primeşte pe cărările sale, avănd grijă de ei ca de proprii copii năzdrăvani.

 

Spre seară, oamenii munţilor ajung acasă, dupa 2 zile de neuitat, în care au visat o poveşte cu zâne şi pitici, închinată iubirii necondiţionate, un vis în culori pe care unii înca îl mai trăiesc.

Un articol de Mihai Bucur

 

 

Pentru imagini video din acest camp, vă invităm să vizitaţi secţiunea video a sitului.